Utilizarea oțelului inoxidabil în scopuri comerciale a debutat la începutul secolului al XX-lea, dar randamentul său s-a dovedit în curând inadecvat raportat la rezistența pe care o oferea. Motivați de necesitatea de a obține performanțe mai bune la temperaturi ridicate, metalurgii s-au angajat în căutarea unor materiale alternative, capabile să ofere mai multă forță și o rezistență mai bună la coroziune, experimentând diferite aliaje, printre care nichel și crom. Rezultatul acestui efort a dus la dezvoltarea super-aliajelor care garantau nu numai o stabilitate excelentă, ci și rezistență mecanică, rezistență la coroziune și rezistență la fluaj la temperaturi de peste 530 de grade Celsius. Prin urmare, inclusiv datorită acestor materiale, între anii 1940 și 1960 a avut loc o dezvoltare explozivă în multe domenii, inclusiv în construcții.